De ceva timp incerc o multime de lucruri, dar iata ca nici unul nu se potriveste cu mine.
Incerc sa mananc, dar nu ma pot bucura de savoarea mancarii.Mancarea atat de scumpa facuta de mama, care o savuram, acum nu ma mai linisteste, mancarea gatita de mine nu are nici un gust,nici sarata, nici dulce, nici acra, nici amara.
Incerc sa respir, dar nici un aer din orasele prin care trec nu-mi prieste.Toate au ceva in ele care nu ma lasa sa respir din tot sufletul.
Incerc sa dorm. Forta mea regeneratoare somnul a disparut.Pernele sunt prea tari sau prea moi.Visele prea multe sau prea ciudate ca o pelicula de care nu stiam ca exista in subconstient.
Chiar si mersul a devenit o incercare.Incerc sa merg, sa ma bucur de fiecare pas care-l fac, multumindu-i lui Dumnezeu ca pot sa fac lucru asta singura.Dar mersul meu nu are in el....este un mers de GPS.Urmareste hartile mentale a locurilor pe care le are in memorie.Stanga, inainte, dreapta pe langa fantana, prima la dreapta si prima la stanga etc.
Incerc sa ma rog, dar rugaciunile mele sunt goale.Dumnezeu m-a parasit incat nu-i mai recunosc caldura.
Totul a devenit o incercare continua de a reveni la normal.Normalitatea mea s-a ascuns.Nu stiu de unde s-o iau.Si aici intervine neputinta.Cum revin la normalitate?
Cred ca numai incercand.
duminică, 18 septembrie 2011
vineri, 5 august 2011
FRICA DE NOI
Iata cea mai mare frica- frica de noi insine. Nu am descoperit la care dintre fobii se poate inscrie, nu stiu daca o putem considera fobie, cel mai probabil ....NU. Cu siguranta nu avem fobii in capul nostru, daca le-am avea, sau le-am constientiza atunci am aveam simtomatologia specifica acestui tip de boala.
Cred ca e bine ca nici nu constientizam, dar putem s-o ingnoram la nesfarsit? Oare cand ne dam seama ca ceva nu e in ordine?
De cate ori nu ne-am luptat cu anumite decizii, amanadu-le fiindu-ne teama de efectele lor asupra noastra, asupra vietii cu care ne-am obisnuit, asupra cercului in care traim? Fiecare avem locul nostru si gradul de siguranta al fiecaruia creste proportional cu deciziile bune pe care le luam.Dar ce facem cu deciziile pe care am vrea sa le luam, dar nu o facem din cauza fricii ?!
Ce facem daca am iesi din sfera noastra de control? daca am deveni voit vulnerabili ?Cati riscam sa facem pasul in afara cercului? Am risca sa ne placa.Am risca sa descoperim lucruri noi despre noi, lucruri pe care nu neaparat ar fi tocmai in regula cu imaginea proprie. Si atunci de ce sa riscam? De ce am risca sa aflam lucruri poate mai putin acceptabile, nu de catre altii ci de catre constiinta noastra?
Probabil cel mai multi prefera sa lupte cu noile ganduri ignorandu-le.Dar asta nu le va face sa dispara. Vor ramane acolo si vor iesi cand ne va fi lumea mai draga, cand de fapt siguri si increzatori in propriile valori construite cu greu de-lungul anilor, ne vom izbii de vulnerabilitatea nemiloasa a acelor ganduri si decizii pe care am ezitat sa le luam.Decizii de care ne-a fost teama.Mai devreme sau mai tarziu isi intind aripile violacii asupra cercurilor noastre.
Cat de simplu ar fi sa nu ne ascundem de noi insine, ci sa ne acceptam asa cum suntem si nu asa cum ne dorim sa fim....
Cred ca e bine ca nici nu constientizam, dar putem s-o ingnoram la nesfarsit? Oare cand ne dam seama ca ceva nu e in ordine?
De cate ori nu ne-am luptat cu anumite decizii, amanadu-le fiindu-ne teama de efectele lor asupra noastra, asupra vietii cu care ne-am obisnuit, asupra cercului in care traim? Fiecare avem locul nostru si gradul de siguranta al fiecaruia creste proportional cu deciziile bune pe care le luam.Dar ce facem cu deciziile pe care am vrea sa le luam, dar nu o facem din cauza fricii ?!
Ce facem daca am iesi din sfera noastra de control? daca am deveni voit vulnerabili ?Cati riscam sa facem pasul in afara cercului? Am risca sa ne placa.Am risca sa descoperim lucruri noi despre noi, lucruri pe care nu neaparat ar fi tocmai in regula cu imaginea proprie. Si atunci de ce sa riscam? De ce am risca sa aflam lucruri poate mai putin acceptabile, nu de catre altii ci de catre constiinta noastra?
Probabil cel mai multi prefera sa lupte cu noile ganduri ignorandu-le.Dar asta nu le va face sa dispara. Vor ramane acolo si vor iesi cand ne va fi lumea mai draga, cand de fapt siguri si increzatori in propriile valori construite cu greu de-lungul anilor, ne vom izbii de vulnerabilitatea nemiloasa a acelor ganduri si decizii pe care am ezitat sa le luam.Decizii de care ne-a fost teama.Mai devreme sau mai tarziu isi intind aripile violacii asupra cercurilor noastre.
Cat de simplu ar fi sa nu ne ascundem de noi insine, ci sa ne acceptam asa cum suntem si nu asa cum ne dorim sa fim....
vineri, 1 iulie 2011
Puterea posesiunilor sau egoismul pur
Al meu , a mea- pronume posesiv.Atunci cand devine adjectiv pronomilnal posesiv devine mai interesant. De fapt atunci ne arata posesia cu adevarat.Arata posesia noastra, a mea, asupra unui lucru.Iata cum avem in posesie multe lucruri materiale si multe lucruri "nemateriale".Iata cum prin acest adj.pron.posesiv intram in posesia unei mame, unei surorii, sau unui frate, in posesia unui prieten, unui sot, copil, iubit, tovaras, amic.
Ne manifestam mandri sau poate nu, dar tinem sa ne demonstram posesia mai ales cand suntem gadilati sa o facem: "Cine e? Iubitul meu/ mama mea/ copilul meu...etc " Cat de corect e ce spunem?
Cat ne apartine posesia asupra acestor lucruri? Sunt ele intr-adevar ale noastre?E el iubtul meu? sau este al alteia?, e ea mama mea? sau e mama nostra?caci mai am frati, e el copilul meu?, dar l-am facut singura?
Iata egoismul nostru.Iata cum nu putem gandi in profunzimea lucrurilor pe care le traim.Iata cum ne trezim posesorii multor lucruri...oameni...sentimente care nu ne apartin numai noua, apartin lumii din care facem parte.Imi place orasul meu, bineinteles ca nu e numai al meu, imi place limba mea pentru ca a fost prima invatata, dar cati nu o vorbesc si-o canta-n versuri sau cu cantece o fac sa-i creasca maretia.Imi place tara mea pentru ca am trait mult timp in ea dar ce tarile altora imi plac mai putin? doar ca sunt ale lor? Nu .Locurile frumoase sunt pretutindeni, trebuie doar sa recunoastem ca sunt superbe chiar daca sunt ale lor
Oamenii buni sunt peste tot, trebuie cautati, fiecare poate sa ne fie mama, frate, sora, sau fiu.
Nu ne aparite nimic in totalitate ci suntem doar o parte a unui intreg.
Uitam cat suntem de posesivi si cat de usor ne imprejmuim proprietile, fara sa ne dam seama ca CEL caruia i se cuvin toate proprietatile, fara de care nimic nu ar exista ne priveste de UNDEVA fara sa ne imprejmuiasca.
Ne manifestam mandri sau poate nu, dar tinem sa ne demonstram posesia mai ales cand suntem gadilati sa o facem: "Cine e? Iubitul meu/ mama mea/ copilul meu...etc " Cat de corect e ce spunem?
Cat ne apartine posesia asupra acestor lucruri? Sunt ele intr-adevar ale noastre?E el iubtul meu? sau este al alteia?, e ea mama mea? sau e mama nostra?caci mai am frati, e el copilul meu?, dar l-am facut singura?
Iata egoismul nostru.Iata cum nu putem gandi in profunzimea lucrurilor pe care le traim.Iata cum ne trezim posesorii multor lucruri...oameni...sentimente care nu ne apartin numai noua, apartin lumii din care facem parte.Imi place orasul meu, bineinteles ca nu e numai al meu, imi place limba mea pentru ca a fost prima invatata, dar cati nu o vorbesc si-o canta-n versuri sau cu cantece o fac sa-i creasca maretia.Imi place tara mea pentru ca am trait mult timp in ea dar ce tarile altora imi plac mai putin? doar ca sunt ale lor? Nu .Locurile frumoase sunt pretutindeni, trebuie doar sa recunoastem ca sunt superbe chiar daca sunt ale lor
Oamenii buni sunt peste tot, trebuie cautati, fiecare poate sa ne fie mama, frate, sora, sau fiu.
Nu ne aparite nimic in totalitate ci suntem doar o parte a unui intreg.
Uitam cat suntem de posesivi si cat de usor ne imprejmuim proprietile, fara sa ne dam seama ca CEL caruia i se cuvin toate proprietatile, fara de care nimic nu ar exista ne priveste de UNDEVA fara sa ne imprejmuiasca.
duminică, 5 iunie 2011
LINISTE si atat
Imi place cand e liniste.In juru-mi prefer o liniste activa.Cum e aia?
O aureola care te linisteste in timp ce esti alaturi de cei dragi, care se rotesc in jurul tau, sporovaiesc neincetat si totusi nu reusesc sa patrunda aureola fermecata.De ce fermecata? pentru ca e numai in mintea ta.
Mai imi place si linistea aparenta, a lucrurilor care ne inconjoara.
Fotoliul meu preferat (cel pe care o sa-l gasesc) are linistea lui, un lemn tacut care a auzit vantul izbindu-se de coaja lui plina de viata, cand inca mai avea o viata.Acea viata a ramas in el ca o amprenta a lucrurilor trecute care fara sa le vedem, fara sa recunosteam isi lasa amprente peste tot.Vantul i-a lasat amprenta freamatului acestui lemn care a devenit un mobilier.Un mobilier care il luam de colo-colo, ii schimbam locul pana in sfarsit ii gasim locul in care el insusi sa aiba liniste.Sa uite copacul care era si sa se aseze LINISTIT in ordinea incaperii devinite casa pentru el.Schimba pamantul pe alt loc, poate pe un covor pufos sau pe un parchet tare sau poate va iesi afara si va sta iarasi pe pamantul care i-a fost parinte bun cand traia.
Mai imi place linistea hainelor care ma asteapta linitete ca sa le calc,fara sa comenteze, fara sa-mi reproseze ca stau unele peste altele mototolite, fara ganduri proprii doar cu gandurile stapanei care le poarta de fiecare data.Cele mai norocoase isi gasesc repede o ordine intr-un dulap normal, altele isi asteapta scopul ravasite.Tot spera ca vor avea alta stapana care sa le aprecieze.Dar cu toate astea nu scot un sunet.De ce ar scoate?Asa e firea lucrurilor.
Sa fie liniste in jur si noi insine.
Am auzit ceva??!!
O aureola care te linisteste in timp ce esti alaturi de cei dragi, care se rotesc in jurul tau, sporovaiesc neincetat si totusi nu reusesc sa patrunda aureola fermecata.De ce fermecata? pentru ca e numai in mintea ta.
Mai imi place si linistea aparenta, a lucrurilor care ne inconjoara.
Fotoliul meu preferat (cel pe care o sa-l gasesc) are linistea lui, un lemn tacut care a auzit vantul izbindu-se de coaja lui plina de viata, cand inca mai avea o viata.Acea viata a ramas in el ca o amprenta a lucrurilor trecute care fara sa le vedem, fara sa recunosteam isi lasa amprente peste tot.Vantul i-a lasat amprenta freamatului acestui lemn care a devenit un mobilier.Un mobilier care il luam de colo-colo, ii schimbam locul pana in sfarsit ii gasim locul in care el insusi sa aiba liniste.Sa uite copacul care era si sa se aseze LINISTIT in ordinea incaperii devinite casa pentru el.Schimba pamantul pe alt loc, poate pe un covor pufos sau pe un parchet tare sau poate va iesi afara si va sta iarasi pe pamantul care i-a fost parinte bun cand traia.
Mai imi place linistea hainelor care ma asteapta linitete ca sa le calc,fara sa comenteze, fara sa-mi reproseze ca stau unele peste altele mototolite, fara ganduri proprii doar cu gandurile stapanei care le poarta de fiecare data.Cele mai norocoase isi gasesc repede o ordine intr-un dulap normal, altele isi asteapta scopul ravasite.Tot spera ca vor avea alta stapana care sa le aprecieze.Dar cu toate astea nu scot un sunet.De ce ar scoate?Asa e firea lucrurilor.
Sa fie liniste in jur si noi insine.
Am auzit ceva??!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)